Elena Răzvan. Povestea boțului de aur

Era odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti ….!!!
O mamă și un fecior cu ochi albaștri și păr ondulat.
Orice poveste are un început, uite că și istoria unei mame de băiat are un început frumos mai ales atunci când este și muuuult așteptat.
Niciodată nu gândeam că ,,boțul meu de aur,, va căpăta atâta așteptare. Uneori îl visam nopțile, alteori încercam să mi-l imaginez cum arată dar când îmi pocnea răbdarea mă motivam să nu mă gândesc la el. Deoarece eram sigură că e cel mai frumos omuleț din lume și vine într-o familie iubitoare. Tot ce îmi doream cel mai mult era să crească mare și să fie sănătos.

Dar vorba poveștii, timpul trecea repede, burta creștea mare ca o minge de fotbal iar mișcările săltărețe ale burții deja îmi dădea de înțeles că se va naște un dansator, un muzicant ori ce o vrea el să fie numai să vină odată ziua întâlnirii, că deja muream de dor dar și de nerăbdarea de a cunoaște ce poate zămisli corpul unei mame pline de iubire și dragoste.
Între timp eu îmi realizam planurile întocmite cu ceva timp înainte, fiind implicată zi de zi cu evenimente care mai de care mai interesante și mai gălăgioase, mereu zicându-mi ,,Elena cu cât vei sta acasă, cu atât mai greu va trece timpul mult așteptat,,.
Doar că uneori eram oprită de lumea grijulie din stradă și mă îndemnau să mai stau pe acasă că totuși sunt gravidă și e bine să stau cu picioarele întinse.
De stat nu am mai stat, cu gândul că mai am timp, apoi discutam cu bebe din burtică îi vorbeam ,,fluturașului,, – că mami e mereu alături și îl poartă peste tot cu ea.

Mami îl învață cum e viața activă
Mami îl antrenează de pe acum cu sunete de vioară, pian, țambal, tobă și trompetă – că așai viața asta colorată și muzicală asemeni unui portativ cu note – Do, Re, Mi, Fa, Sol, La….la, la, la…Si, Dooooooo
Mami era mereu la datorie acolo unde era veselie.
Pe bune nu glumesc așa era și așa continuă să fie activitatea pe care o am. Îmi ador munca și o fac cu dăruire de sine, indiferend de dispoziție ori anotimp sunt mereu la datorie atunci când e vorba de munca mea frumoasă.
În sfârșit ultimul eveniment. Mă simțeam extraordinar de bine aveam o stare de parcă eram adolescentă și mă duceam la discotecă doar că imediat cum coboram ochii în jos îmi întâlneam burta mare și rotundă ca un harbuz gata, gata să pocnească, abia atunci realizam că adolescenta din mine face glume pe seama mea și mă provoacă cu gânduri șmechere.


Seara a decurs ușor și bine, urc în mașină și mă pornesc încet spre casă. Fericită că le-am făcut pe toate cum am promis mie și celor din jur, răsuflu ușurată că în sfârșit mă voi sătura de somn, voi sta tolănită-n pat, că îmi voi face ultimele cumpărături pentru maternitate și voi avea timp să mă uit la un film romantic. Aha, nu a fost să fie !!!
Flacăul meu a hotărât să mă scoată la datorie chiar în clipa când mă odihneam după o noapte solicitantă.
Dacă nouă luni de zile ardeam cu nerăbdare să vină clipa – uite când a ajuns acel moment eram atât de emoționată de parcă susțineam un examen. Era examenul unui nou început, era examenul vieții mele și a lui Remus-Răzvan – Copilul care a venit în brațele mele pe unu octombrie, la orele unu ziua.
Am trecut în revistă fiecare clipă frumoasă a copilului meu din clipa când s-a născut și până în prezent continui să o fac.
Revista lui Remy e plină cu ghidușii și nebunii.
Abia aștept să vă fac cunoștință cu ele.